Până la data de 16 martie 2013, adică sâmbăta ce tocmai a trecut, România era obligată să transpună în legislația națională Directiva 7/2011 a Parlamentului European și Consiliului, care prevede măsuri mult mai concrete legate de întârzierea plăților în tranzacțiile comerciale. Directiva fusese adoptată anul trecut, însă statele membre UE aveau la dispoziție un an de zile pentru a o transpune în legislațiile naționale. Motivul din spatele acestui act normativ au fost zecile de IMM-uri care au dat faliment în ultimii ani din cauza facturilor emise care fie nu au fost încasate, fie au fost încasate cu mari întârzieri. Urmările sunt lesne de bănuit: sute sau mii de locuri de muncă desființate și creșterea economică frânată puternic.
Ce prevede directiva?
Mare parte din prevederile normativului european sunt cât se poate de limpede formulate. Cea mai importantă spune că autoritățile publice (indiferent că sunt centrale sau locale), trebuie să plătească bunurile și serviciile achiziționate în termen de 30 de zile calendaristice sau, în cazuri excepționale, în maxim 60 de zile. Între parteneri privați regula de bază, orientativă, este plata facturilor în termen de 60 de zile, însă aici există libertatea ca, de comun acord, partenerii de afaceri să stabilească și termene mai scurte sau mai lungi de plată. Firmele au, de asemenea, dreptul de a cere dobânzi în cazul în care termenele de plată se prelungesc peste termenele descrise anterior, rata statutară a dobânzii fiind de cel puțin opt puncte procentuale peste dobânda de referință a Băncii Centrale Europene.
Se mai precizează expres faptul că autoritățile publice n-au dreptul să coboare aceste dobânzi sub acest prag. Mai departe, prevederile încep să devină mai vagi. De pildă, Uniunea Europeană cere mai multă transparență privind aceste dobânzi sau dreptul întreprinderilor private de a contesta mai ușor în instanțele din fiecare stat membru practicile vădit injuste. Se cer de asemenea statelor membre adoptarea unor coduri de bună practică privind plățile la termen.
Dacă s-ar aplica toate aceste prevederi, dependența firmelor față de instituțiile publice ar scădea considerabil. Interesant este faptul că normativul se aplică opțional pentru agenții comerciali, însă obligatoriu pentru autoritățile publice. Așadar, în mediul privat agenții economici se bucură în continuare de aceleași libertăți ca și în prezent, însă mediul public este forțat să-și onoreze la timp obligațiile de plată. Dar, pentru că ar fi fost prea frumos să fie chiar așa, s-a dovedit încă o dată, dacă mai era necesar, că…
De la teorie la practică e cale lungă
Deși termenul până la care statele membre erau obligate să asimileze aceste prevederi normative în legislațiile naționale era 16 martie, România nu s-a achitat de această obligativitate. Prima reacție pe care am încercat să o aflăm a fost de la Direcția Generală a Finanțelor Publice (DGFP) Mureș, unde purtătorul de cuvânt Olivia Sântean ne-a spus că nu are cunoștință de vreo lege sau alt act normativ care să fi apărut în ultimul an pe această temă: „Nu am cunoștință să fi apărut ceva în sensul acesta. Urmărim zilnic Monitorul Oficial, dar eu nu-mi amintesc să fi apărut un astfel de act adoptat de autoritățile din România”. După ce a mai verificat o dată, răspunsul a rămas aceleași: nu există niciun normativ românesc care să transpună în legislația națională prevederile Directivei 7/2011.
Deocamdată, în lipsa legislației, practic orice autoritate își poate permite să plătească la 30, 60, 90 sau chiar peste 90 de zile orice bun sau serviciu achiziționat. Agentul economic emite însă factura, factură pentru care plătește contravaloarea TVA-ului către stat, chiar dacă același stat, prin altă autoritate, încă nu și-a onorat plata facturii. Dacă firma nu are lichidități, poate ajunge chiar să-i fie blocate conturile și executată silit de DGFP, înainte să fi văzut vreun leu din contractul pe care l-a semnat și pentru care a furnizat bunuri sau servicii.
Ce spun autoritățile
În acest teren legislativ mlăștinos, fiecare autoritate își poate crea propriile reguli de plată. De pildă, de la Primăria Tîrgu-Mureș, purtătorul de cuvânt Aurel Trif ne-a spus că nu există o regulă general valabilă după care se onorează plata facturilor, ci termenele de plată diferă de la caz la caz, de regulă plățile făcându-se la 60 sau 90 de zile. Aurel Trif mai spunea că Primăria nu prea a avut probleme cu datoriile către agenții comerciali, ci doar în ultimii ani s-au mai înregistrat întârzieri, din cauza crizei. Chiar și acum municipalitatea încearcă să plătească arieratele mai vechi. Pentru o situație mai exactă am fost îndrumați spre directorul Direcției Economice din Primărie, doamna Kiss Imola, care însă nu ne-a răspuns.
La Consiliul Județean, președintele Ciprian Dobre spune că nu sunt probleme cu plata arieratelor: „În ceea ce privește plățile, noi, Consiliul Județean, ne încadrăm în directive, adică nu există nicio plată a cărui termen să fi trecut de 90 de zile. Așa cum suntem singura unitate administrativ-teritorială din județul Mureș care publicăm cu șapte zile înainte materialele de ședință și încercăm să facem într-adevăr o transparență în actul decizional, așa este și cu plățile pe care le facem”.
Cât despre Directiva 7/2011, Dobre mai spunea că și dacă se va transpune în legislația românească, CJ Mureș va putea să o respecte „fără niciun fel de probleme, pentru că CJ, în ultimii ani, nu doar de când sunt eu președinte, a reușit să nu angajeze lucrări, respectiv datorii, pentru care nu există prevedere bugetară”.
Până una alta, concluzia este că România, luată de bună credință, a reușit s-o dea din nou în bară, ca în multe alte dăți, în privința respectării unor prevederi legislative europene. Instituții de bază ale Statului Român și administrațiile locale interpretează legislația ambiguă românească pentru a o eluda pe cea europeană. Mai mult de atât, vorbim de această dată de prevederi care ar fi fost cât se poate de benefice pentru un mediu de afaceri privat și așa ultra impozitat și pus în fața unei administrații supra-birocratizate și corupte.
Cătălin Hegheș