Hodac, cândva plin de fluierari, rămâne fără meşteri, după ce şi-a pierdut celebrii fluieraşi

Comuna Hodac, renumită cândva pentru fluierele confecţionate în aproape fiecare gospodărie, se confruntă acum cu pericolul dispariţiei acestui meşteşug, întrucât meşterii bătrâni se împuţinează pe zi ce trece, iar tradiţia riscă să rămână fără urmaşi, pe fondul interesului tot mai scăzut manifestat de tineri, fapt ce lasă comunitatea fără una dintre cele mai autentice identităţi culturale.

În trecut, Ansamblul de Fluieraşi din Hodac reprezenta o formă de exprimare culturală autentică, strâns legată de meşterii populari locali, fiind recunoscut şi premiat la fiecare apariţie la nivel naţional. Talentul bărbaţilor din Hodac nu se limita doar la cântat, ci aproape fiecare era priceput şi la confecţionat fluiere, meşteşugul respectiv reprezentând principala sursă de venit pentru multe familii, pe lângă agricultură, creşterea animalelor sau exploatările forestiere.

Dacă în trecut era o adevărată competiţie pentru a intra în ansamblul cu 22 de fluieraşi din Hodac, fiind aleşi doar cei mai buni dintre cei buni, astăzi meşteşugul mai este practicat doar de către şapte persoane, majoritatea cu vârste foarte înaintate, iar de cântat la fluier mai cântă unul sau doi tineri.

Speranţa Hodacului este Ionuţ Dan, în vârstă de 45 de ani, considerat cel mai tânăr meşter în fluiere din cei şapte care au mai rămas în sat, în timp ce decanul de vârstă al fluierarilor este Nicolae Gliga, în vârstă de 76 de ani, care încă mai este în activitate.

„Sunt un meşter popular care lucrează la fluier, practic meseria de la 12 ani, atunci am început să lucrez. Tata a fost ţapinar, a lucrat la munte. Toată viaţa lui a fost pe Valea Gurghiului şi pe multe văi, mama a fost casnică. Am fost patru copii, doi feciori şi două fete. Eu am fost cel micuţ şi am rămas acasă cu părinţii şi am învăţat meseria. La noi, aici, mulţi oameni şi-au câştigat existenţa din fluiere şi din naiuri. Aşa era cunoscut Hodacul. Pe vremuri a avut o echipă de fluieraşi, erau mulţi fluieraşi care cântau. Din păcate, acum sunt plecaţi, iar cei mai mulţi sunt bătrâni: Neculae Gliga, Ion Ciurbai de 96 de ani, Feier Ioan. Şi tineret să cânte în fluieră am rămas singurul. Eu sunt singurul dintre tineri care ştiu să mai cânt la fluieră”, a declarat pentru AGERPRES, cel mai tânăr fluierar din Hodac, Ionuţ Dan.

Meşterul a spus că a fost rugat de primarul comunei să facă din nou o echipă de fluieraşi, fiindcă şi-ar dori copiii, dar ştie că dacă aceştia nu vor rămâne în sat, grupul nu va putea dăinui.

„Am spus că sunt de acord, dar acum copiii după clasa a VIII-a pleacă la liceu şi care încotro, nu-i mai poţi întâlni. Pe vremuri era echipa de fluieraşi formată din băştinaşii satului, se înţelegeau, toţi aveau casele în Hodac şi când aveau repetiţie mereu se anunţau. Făceau o cupă de jinars, stăteau la poveşti şi făceau repetiţii, cântau şi le plăcea, era frumos. Oriunde a mers echipa de fluieraşi, tot locul întâi l-a luat. Ştiau să cânte, unii dintre ei ştiau să şi facă fluiere, erau meşteri. La noi se practica meşteşugul acesta şi oamenii îşi câştigau existenţa din fluiere. Şi eu am lucrat astă iarnă, dar nu prea mai merg fluierele, pentru că tineretul vrea Kendama, internet şi alte prostii. Nu le mai place. Eu mergeam de copil şi îmi plăcea. Era o familie de surdomuţi, soţ şi soţie, eram neamuri cu ei. Mergeam la poveşti la ei şi vedem cum lucrează, de dimineaţa până seara erau cu a meseria asta, cu fluierele în mână şi tot mergeam la ei, iar mama mă suduia, că tot umblu şi nu stau la treburile din gospodărie. Îi ziceam: lasă-mă, mamă, că eu vreau să fac fluiere. Îmi plăcea cum se lucra la ele şi îmi plăcea sunetul, că de aia am îndrăgit meseria şi m-am învăţat să şi cânt. Se întorcea pielea pe mine când auzeam cum cântă un fluieraş. Mergeam cu oile şi am tot fluierat”, îşi aminteşte cel mai tânăr fluieraş din Hodac.

Exersând cu pasiune şi consecvenţă, Ionuţ Dan a ajuns printre cei mai buni fluieraşi din sat.

„Apoi a început Feier Ioan o echipă de fluieraşi de copii şi când am auzit că se face, am fost primul care m-am înscris. Am îndrăgit fluiera, doar feciorul lui Feier ştia să cânte mai bine, apoi eram eu. Cânt doinele noastre, cântecele de mers cu oile, cânt ce mă taie prin cap. Mergeam cu oile şi tot cântam ca să treacă ziua. Sunt dezamăgit că tineretul nu mai vine să înveţe. Se duc bătrânii, mai este Codruţ Feier, care mai e tânăr şi lucrează şi un nepot de aici, Florin, în rest nu-i mai interesează fluierele. Dacă nu mergi la târg să le vinzi, vin samsarii şi le iau en-gros şi îşi bat joc de noi. Şi eu le-am cam lăsat şi m-am dus şi m-am angajat că trebuie să am o pensie că vin bătrâneţile. Tata are 90 de ani încă se foloseşte de pensie şi e bine, că nu depinde de nimeni. Eu am 45 de ani”, a spus meşterul fluierar.

Meşterul ne-a explicat pe îndelete procesul tehnologic, de la alesul lemnului, până la ultima gaură, în total fiind peste 20 de etape de parcurs până la finalizarea unui fluier.

„E foarte, foarte mult de lucru la o fluieră până o fac de gata. Acum ce să îmi mai propun? Nu-mi îmi propun nimic, că-s dezamăgit, v-am spus. M-am dezamăgit cu totul şi m-am dus şi m-am angajat, că la meserie e greu şi sunt singur, nu sunt însurat şi eu trebuie să fac toate lucrurile. Eu nu mai văd niciun viitor la fluier, tineretul nu mai e interesat, iar bătrânii mor şi aproape nimeni nu o să mai ştie să mai facă. Eu mă mândresc după munca mea, fiindcă mi-a venit şi răsplata, mi-am făcut tot ce mi-am dorit la casă, dar nu îi mai văd un viitor”, a subliniat Ionuţ Dan.

Cel mai vârstnic meşter care mai lucrează încă fluiere la Hodac este Nicolae Gliga, în vârstă de 76 de ani, iar el îşi aminteşte cu nostalgie de vremurile de demult.

„Hodacul era cea mai renumită comună din România. Aveam o echipă de fluieraşi şi eram 22 în echipă. Am umblat toată ţara în lung şi-n lat şi luam numai premiul întâi cu echipa de fluieraşi. Şi pentru fluiere şi pentru cântec ne apreciau toţi, întotdeauna luam locul întâi la Bucureşti. Secretul unui fluier reuşit? În primul rând contează lemnul. Dacă e lemn mai bun, de plop sau de cireş, dacă ai un fluier bun şi bine făcut, trebuie să ai şi un pic de talent, un pic de ambiţie. Am învăţat de la taică-meu, el s-a ocupat cu aşa ceva. Eu am mai lucrat şi alte meserii, am lucrat ca şofer 20 de ani, dar tatăl meu s-a ocupat cu fluierul”, a spus meşterul.

Nicolae Gliga avea cinci-şase ani când a început să înveţe meseria, de la „munca de jos”.

„Tata îmi dădea un cuţit şi de lângă apa de lângă sat luam arin, îl tăiam, îl curăţam şi aduceam lemnul acasă, îl fierbeam şi-l făceam un fel de baiţ. Fluierele se făceau albe pe vremuri, nu ca acum, lăcuite, pirogravate. Scoarţa de arin o fierbeam în apă şi ieşea un cafeniu şi dădeam cu o cârpă, cu un burete, cu ceva şi ieşea. Şi acum mai lucrez, am un pic de atelier, nu mai lucrez în atelierul mare, ci în garaj, iar iarna în bucătărie mai fac, dar fac mizerie şi mă ceartă nevasta. Merg tot mai rar la târguri, la Sibiu n-am mai fost de 2 ani, dar înainte de Revoluţie mergeam în fiecare an, poate vreo 30 de ani, la muzeul din Sibiu, la Sighişoara. Fluierele sunt foarte apreciate, dar nu mai există vânzare ca înainte. De exemplu, anul trecut, la Sighişoara, au îngheţat vânzările, nu au mai mers bine. Au venit trei autocare cu copii, de 10-12 ani, în Cetate, m-am dus la o doamnă să-i chem. I-am arătat ce avem şi am zis că le vindem şi din 40 de copii câţi erau la rând, au cumpărat trei. Unul a cumpărat un fluier, o fetiţă, două. Păcat că se pierde tradiţia, că nu mai învaţă nimeni, dar nici nu prea mai cumpără”, a subliniat meşterul.

El spune că le-a oferit unor tineri sculele sale în mod gratuit, dar că niciunul nu a fost interesat să continue această practică din Hodac.

„I-am chemat pe aici pe unii, le-am zis: luaţi, mâine vă las toate sculele. Nu-mi trebuie nimic, numai să învăţaţi, mie nu-mi trebuie să le vând, dar nu vine nimeni. Am o fată, doi nepoţi (nepoata are 28, băiatul e student la Cluj), nu le trebuie fluiere. Mai suntem şase-şapte fluierari, pe vremuri eram mai mult de 50, numai în partea asta de sat eram cel puţin 20. Ionuţ Dan era în echipa care s-a desfiinţat pentru că nu mai rămăseseră tineri, Ionuţ era cel mai tânăr, restul eram bătrâni. Noi plecăm pe lumea cealaltă, păcat, pentru că a fost cea mai tare echipă de fluieraşi din ţară. Ne întâlneam la Bucureşti, la concursuri, în Constanţa…. Eu am cântat la fluier de când eram mic, de pe la 12 ani m-au luat, cu un prieten, în echipa de fluieraşi, şi aveam o echipă ca lumea. La nivel naţional toată lumea ne respecta”, îşi aminteşte Nicolae Gliga.

Bătrânii îşi amintesc că fluierarii din Hodac făceau, iniţial, instrumentele albe, neornamentate, din lemn de prun sau răchită, pe care o numeau „loză”, care erau recunoscute pentru rezonanţa lor deosebită.

La începutul anilor ’50, un meşter bistriţean, căsătorit cu o hodăceancă, Emil Pralea, a început să decoreze fluierele din Hodac pe care le achiziţionase pentru o formaţie de fluieraşi din Leşu, prin crestarea lemnului. Din acel moment, aproape fiecare fluierar din Hodac a început să îşi ducă la crestat fluierele, cu tot felul de motive populare şi să le coloreze în roşu, albastru, maro sau negru, crestăturile fiind albe. În 1954, Emil Pralea s-a mutat la Hodac şi a colaborat cu cei mai buni constructori de fluiere ai vremii.

De altfel, Emil Pralea a fost şi la originea spectacolului „Balada ţapinarilor şi fluieraşilor din Hodac”, extrem de apreciat la nivel naţional, o producţie folclorică autentică în care acest meşter a contribuit ca textier, coregraf, compozitor şi dirijor.

Un lucru interesant este că acest spectacol era considerat o formă de „teatru folcloric”, care transpunea în termeni populari o compoziţie simfonică a compozitorului Zeno Vancea, intitulată la fel, „Balada ţapinarilor şi fluieraşilor din Hodac”, din 1951.

Prima audiţie a lucrării „Balada ţapinarilor şi fluieraşilor din Hodac” a lui Zeno Vancea a avut loc la data de 23 martie 1952, la Bucureşti, fiind interpretată de Orchestra Simfonică a Filarmonicii de Stat, sub bagheta dirijorului Constantin Silvestri. În 1952, compoziţia lui Zeno Vancea a fost distinsă cu prestigiosul Premiu de Stat, fiind considerată una dintre cele mai reuşite transpuneri simfonice ale folclorului din zona Mureşului.

Criticii vremii afirmau că această compoziţie a lui Zeno Vancea a integrat sonorităţile arhaice ale fluierelor din Hodac într-o structură orchestrală complexă. AGERPRES