Nuntă săsească tradiţională cu „Dor de Transilvania” 

O nuntă săsească tradiţională a fost unul dintre punctele de atracţie ale Festivalului „Săptămâna Haferland”, care a avut loc în perioada 6 – 9 august în Ţara Ovăzului, sub motto-ul „Dor de Transilvania”, unde zece mici localităţi răspândite printre dealuri au prins colorit de sărbătoare – saşii şi-au revăzut casa de altădată.

Numărul participanţilor – turişti şi invitaţi din ţară şi străinătate – este greu de estimat până la numărătoarea finală, dat fiind tot acel du-te-vino pe uliţele şi şoselele dintre pajişti, de la Archita, Saschiz, Homorod şi Rupea până la Criţ, Roadeş, Meşendorf, Cloaşterf, Buneşti şi Viscri. Fiecare ca un ghem de comunitate rurală de-a lungul drumurilor sau cu secrete în vârfurile dealurilor, după ziduri de cetate.

A fost a XIV-a ediţie de festival, cea mai mare manifestare a culturii saşilor, organizată de Fundaţia Schmidt şi partenerii. Evenimentele au umplut programul zilnic, judicios răspândite prin sate. Astfel că vizitatorii nu au pierdut nimic – fanfara săsească Original Karpaten-Express, dansuri tradiţionale, concerte de jazz, prezentări de îndeletniciri şi unelte străvechi, ateliere diverse pentru copii, invitaţi surpriză. Toate acestea printre casele cu ochi la drum, unele în culori şterse, altele reaprinse tradiţional, cu var şi piatră, sau cu termopane.

Căldură mare, meine Damen und Herren!

Începutul de august a fost toropitor în Ţara Ovăzului, cu o atmosferă grea, de vacanţă în ţări prea calde.

Oamenii locului vorbesc scurt, lent, dar apăsător. Au o intonaţie care ar merita cel puţin un semn de punctuaţie special. Se dă frumos „bună ziua”, neapărat ochi în ochi.

Un magazin din satul Buneşti, din comuna cu acelaşi nume, este şi un loc unde o vorbă se întâlneşte cu alta. Se află aproape de un pod frumos lucrat, modern, pe sub care apa nu curge. Şi aici a secat tot. Oamenii îşi vor înapoi pârâul şi se roagă de ploaie. Nu îi interesează buruienile, odată cu ele înverzesc şi dealurile şi au animalele ce să mănânce.

Magazinul, mic ca o garsonieră, protejat la intrare de o perdea de muşte, are marfă cam cât e nevoia de mare. Merge şi cardul. La o masă pe terasă – Raul şi Adi. Primul e în clasa a VI-a, dar o repetă, îl dă de gol Adi, râzând răutăcios, care e cu un an mai mic. Ce nu a mers din prima? „Citirea!” – mărturiseşte Raul scurt. Probleme la matematică? „Nu. Citirea!” Care a fost problema cu citirea? „M-a prostit ăsta!” – arătând spre telefon. Cum? „La cap!”. Băieţii râd, cum altfel. Trebuie să ducă o pungă cu cipsuri unui prieten. „Stai să terminăm”, spune Adi calm, timpul chiar are răbdare cu ei. Savurează şi ei o pungă şi beau suc la doză, o marcă preferată a copiilor. Telefonul prosteşte, cipsurile nu sunt bune, nici sucul cu gaz – tablou complet al noii generaţii de la oraş şi sat.

Cum e la Haferland? E frumos. Băieţii au fost la Târgu Mureş, dar la Viscri e deja sat de poveste, aşa li s-a spus la şcoală. „Părerea mea – zice Adi cu aer important – e că Viscri este sat de poveste, cum s-a zis, dar e sat turistic mai ales”. Un actor dintr-un serial românesc cică şi-ar fi făcut casă acolo.

Cei doi băieţi sunt vegheaţi, pe terasă, de o hartă mare a Asiei, combinată cu un petic de Oltenia – se văd Băileştiul şi Caracalul -, de harta Braşovului. Mai este o informare de pay point şi un anunţ parcă scris de maestrul Yoda: „De vânzare purcei”. Butelia cu guler este 125 de lei.

La magazin, oamenii stau la o bere sau o cafea, se fumează. „E muuult de muncă”, îi spune un domn, care suflă greu, unui muncitor cu praf de tencuială din păr până în tenişi. Era o aluzie la faptul că cine are haine curate sigur munceşte la birou. Dovadă că sătenii chiar ştiu ce are fiecare de-al lor în şifonier. „Noi cărăm greutăţi tătă zâua”. „Nu mai pot ghe spate, da”. Dar şi lucrul la birou e greu – sedentarism, dureri de spate, slăbeşte vederea. Sunt de acord amândoi, până la urmă, că orice pâine câştigată trage, într-un fel sau altul, la şale. Se aud cântece de petrecere, lăutari, dedicaţii, chiar şi pentru vecini.

Cum era odată…

Două cupluri de tineri din Germania, împreună şi în viaţa reală, au fost actorii principali ai piesei „Nuntă săsească tradiţională”.

La Criţ a venit alaiul în paşi măsuraţi, cu nuntaşi în costume tradiţionale, ţinându-se de mână sau de braţ, în bună dispoziţie şi chiuieli.

Werner Kloos, vicepreşedintele saşilor din Germania, explică evenimentul.

„Noi am reuşit acum cinci ani să construim un grup, Proiectul Haferland, care este susţinut în mare parte de domnul Schmidt (Michael Schmidt, preşedintele fundaţiei – n.r.) şi de statul Bavaria. Suntem un grup de dansatori şi de oameni care fac muzică. Majoritatea suntem născuţi aici, în România, în Transilvania. Eu am ieşit la 17 ani din ţară, în 1983. Vrem să arătăm că şi în Germania, şi în Ardeal s-a vorbit nemţeşte, s-a trăit nemţeşte, s-a simţit nemţeşte şi obiceiul ăsta l-am dus în Germania”, spune Werner Kloos.

În Bavaria sunt 34 de grupuri de saşi, în fiecare oraş mai mare există un sediu al saşilor, cu fanfară, grup de dans sau de teatru.

Nunta este demonstrativă, dar domnul Kloos se miră: „Ar fi fost interesant dacă cineva ar fi spus „da, eu vreau să fac nuntă”, că perechile amândouă sunt de mai mult timp împreună, dar în momentul de faţă încă nu au zis”.

Teatrul-nuntă a început cu prezentarea obiceiurilor vechi. Cum ar fi tocmeala. Înainte, tinerii nu prea aveau dreptul de a vorbi mult, ci părinţii spuneau: „Băi, ăsta are ceva, câmp cu câmp, vie cu vie şi fermă cu fermă”, cam aşa se căsătoreau. Pe nemţeşte merge un proverb: „Liebe vergeht, Hektar besteht”. În română ar fi „Iubirea trece, hectarele rămân”. Se avea grijă să nu se căsătorească tinerii sub nivelul lor. Şi neapărat fata să fie logodită înainte de a împlini 1.000 de săptămâni. Când părinţii băteau palma, chiar se folosea termenul de cumpărare – ‘kaufen’. Iar nunta se făcea în toamnă sau iarnă, că în restul anului era de treabă la câmp, la fermă. Oricum, vinul şi mâncarea stau mai bine la rece.

După multe urări festive din partea corului de nuntaşi, tinerii miri au intrat în Biserica evanghelică fortificată din Criţ, înconjurată de un zid de piatră. Scenariul nunţii a fost un obicei din Slimnic, Sibiu, fiind menţionate şi asemănări relevante cu ceremonia care era odată la Criţ.

Începe o nouă viaţă

„Dansul miresei” sau „Dansul fecioarei” simbolizează predarea responsabilităţii şi a fericirii de la mireasă la mire, spune domnul Kloos în biserică. Tradiţia este văzută ca fiind ceva viu. Prin nuntă, fiecare îşi pierde un loc în lume, dar câştigă un altul.

Mirele avea cămaşă cu mâneci largi, cu model floral brodat şi cu primele litere ale numelui şi anul nunţii. Cămaşa trebuie făcută de mireasă, după confirmare. Pe partea stângă a vestei de blană se ataşează o panglică de satin roşu, în bucle. Tânărul bărbat are un buchet mic de flori pe pălărie.

Mireasa apare cu o panglică pe cap din catifea neagră, cu altele laterale legate în fundă sub bărbie, fustă de catifea verde şi roşie, şorţ de dantelă. La fel, cu numele şi anul nunţii pe broderie. Femeile fac cerc şi iau în primire tânăra spre a o purta spre statutul de soţie. Urmează un cânt al bucuriei, însoţit de deposedarea miresei de toca înaltă, cilindrică, numită Borten, ritual ce simbolizează renunţarea la virginitate. Se cântă „Adio iubiţi părinţi, cu bucurie vă mulţumesc…”.

Spre final, mireasa dansează cu rudele de sex masculin, apoi cu nuntaşii, ca să fie primită în comunitate. Se fac donaţii în bani pentru ca tinerii să înceapă cu bine noua viaţă. După dansul nupţial, vin sarmalele, friptura şi nuntaşii primesc hencleş (prăjitură) de casă şi vin.

Oaspeţi de seamă

Ediţia din 2026 a festivalului a primit patronajul preşedintelui Senatului, Mircea Abrudean, şi al marii gimnaste Nadia Comăneci, prezentă la activităţi alături de copii şi de cei mari, cu ocazia proiecţiei teaser-ului pentru documentarul ‘Nadia. The Perfect Ten’.

Kira Hagi a adus expoziţia ‘Agapi – O jumătate de secol de iubire’, profund intimă, familială, în linii apăsate, dezordonate ca nişte bastonaşe pe caiet ale unui copil adult, care se joacă în forme mici reconstruind o întreagă lume.

Luiza Zan, voce a jazz-ului românesc, a trecut lejer, în faţa publicului deosebit de încântat, prin tonuri de Maria Tănase, Frank Sinatra, Nat King Cole sau Bach.

Doamna Sofia Folberth, care a împlinit 104 ani, personalitate a comunităţii din Criţ, păstrează şi transmite patrimoniului săsesc către generaţiile viitoare.

Şi meşteşugarii şi-au prezentat tradiţiile. Unul dintre ei, un domn cu totul special, este Kiss Jozsef din satul Câmpeniţa, comuna Ceuaşu de Câmpie, judeţul Mureş. Are titlul onorific de Tezaur Uman Viu pentru arta împletiturilor din papură şi alte fibre vegetale, transmisă mai departe fiilor lui. Are 67 de ani şi meseria a moştenit-o de la părinţi şi bunici, perfecţionat la 35 de ani. Nici bunicii nu ştiau de când a început meşteşugul ăsta în familie. Să fie vreo 200 – 300 de ani, spune Kiss Jozsef.

„Tineretul nu mai practică, că nu-i plătită meseria asta cum trebuie. Nu poţi să întreţii o familie. Lucrezi patru ore, patru ore jumate la o pălărie. Toţi din breaslă sunt mai bătrâni ca mine. Dar pensionarii, mai mult femeile, lucrează să treacă timpul. Am patru copii, trei cunosc meseria asta, cel mare n-a vrut”, povesteşte, zâmbind, Kiss Jozsef, care se grăbeşte să-şi lămurească clienţii.

*** Săptămâna Haferland le oferă vizitatorilor ocazia de a lua contact cu civilizaţia rurală a saşilor din Transilvania, care se mai păstrează în zona satelor aflate între Sibiu, Braşov şi Sighişoara. Regiunea Haferland şi-a păstrat caracterul rural, atrăgând în fiecare an mii de turişti care vin să viziteze şi să se cazeze în gospodării tradiţionale săseşti. AGERPRES