Tezaurul Uman Viu, Petruţ Chirteş, singurul din Transilvania care mai sculptează troiţe

În satul Dulcea din comuna mureşeană Ibăneşti, timpul pare că se măsoară în aşchii de stejar şi bătăi de daltă, fiind singurul loc din Transilvania în care se mai sculptează troiţe.

La Dulcea trăieşte şi creează Petruţ Chirteş, un bărbat de 78 de ani născut la 11 octombrie 1947, pe care localnicii îl strigă simplu, „Mlaştină”. Iar dincolo de porecla din bătrâni, el poartă din anul 2023 un titlu de o nobleţe, acordat de Ministerul Culturii: Tezaur Uman Viu.

În vitrina sa plină de recunoaştere strălucesc medalii, trofee şi diplome, inclusiv de la Academia Română, dar şi „Fibula de la Suseni”, cea mai înaltă distincţie a Instituţiei Prefectului Judeţului Mureş.

Însă cea mai mare mândrie a meşterului nu stă în hârtii, în medalii şi trofee, ci în bătăturile din palme şi în faptul că a rămas printre ultimii străjeri ai unui meşteşug pe cale de dispariţie, construirea de troiţe din lemn.

Troiţele româneşti, pe care „Mlaştină” le consideră „punţi sculptate între pământ şi cer, între oameni şi Dumnezeu”, nu se mai nasc astăzi la tot pasul, ca odinioară.

„În Ardeal mai era cineva care făcea pentru cimitirul de la Săpânţa, tot cu numele de Petre. A murit în ziua când i s-a dat diploma de tezaur uman viu şi nu mai este altul în zona Ardealului. Nu zic ca să mă laud, dar nu mai este nimeni în Ardeal care să mai facă troiţe. Vin din Cluj, din Alba, Hunedoara ca să fac troiţe. Dispar oamenii ăştia care mai ştiu meserie, dar eu mă străduiesc să-mi las un urmaş”, ne-a mărturisit meşterul.

Întrebat dacă reuşeşte cu adevărat să transmită taina meşteşugului mai departe, Petruţ Chirteş ne-a spus că viitorul poartă un nume drag, Dana, fiica sa, care s-a specializat în sculptură în lemn.

„Da, fata mea, Dana, care mă depăşeşte la sculptură, de multe ori fac troiţe, cu tot ce trebuie pe partea de tâmplărie, după care ea face partea de sculptură, e mai tânără şi vede mai bine ca mine. Adevărul este că cele mai bune scule de sculptat i le-am dat ei fiindcă e foarte talentată şi mă depăşeşte. Sunt foarte, foarte mândru că elevul îşi depăşeşte profesorul, dar profesorul e mândru şi pentru că a învăţat pe cineva dispus să înveţe şi să ducă mai departe această muncă extraordinară. Dana a trecut de 50 de ani, a studiat şi ştie să facă de toate”, povesteşte cu mândrie Petruţ Chirteş.

Atelierul din Dulcea-Ibăneşti e plin de miros de lemn şi unelte şlefuite de vreme, iar în momentul vizitei noastre, o bucurie proaspătă se citea pe chipul bătrânului, care tocmai livrase o lucrare monumentală la Alba Iulia, o ramă de icoană de dimensiuni impresionante, înaltă de 2,78 metri şi lată de 1,16 metri.

„Era o ramă groasă de 10 cm, cu stâlpişor cu tot ce a trebuit, fiind nevoie de patru bărbaţi vânjoşi să o urce în camionul care a transportat-o. Două luni am lucrat la ea. Am mai trimis una la Hunedoara, la Petroşani, Aninoasa. E un lucru tare migălos!”, ne-a explicat meşterul popular.

Polivalent şi neobosit, din mâinile lui Petruţ Chirteş ies nu doar troiţe sau detalii de iconostase ce împodobesc bisericile de pe Valea Gurghiului. El este şi printre ultimii români care mai încheie manual lăzi de zestre tradiţionale, încrustate cu motive ancestrale, dar şi vestitele crinte – mesele înclinate folosite la stâne pentru scurgerea zerului şi obţinerea caşului.

În colţul atelierului său există o astfel de crintă, care are o formă neobişnuită, conturul României Mari.

„Asta e numai de demonstraţii, ca să o port cu mine la festivaluri. Dar am făcut multe pe care le-au cumpărat oamenii. E în forma hărţii României Mari. Crinta este folosită pentru a se pune brânza”, adaugă el zâmbind.

Pe lângă troiţe, am constatat că atelierul găzduieşte o altă raritate tehnică, ferestrele speciale destinate turnului Bisericii Ortodoxe din Dileu Vechi, piese masive din lemn de stejar, proiectate după legi nescrise ale acusticii şi arhitecturii rurale, pe care nimeni altcineva în Transilvania nu le mai execută.

„Mă bucur că au ieşit atât de bine, fiindcă sunt greu de făcut. Trebuie să fie făcute din stejar şi să fac ca şi cum ar fi un oblon, cu clapete cu o înclinaţie de circa 35 de grade în jos, cu distanţă de patru centimetri între clapete, astfel încât acestea să propage către sat sunetul clopotelor din turnul bisericii. Înainte aceste geamuri erau făcute astfel încât clapetele să poată fi deschise de către clopotar, înainte de a trage clopotele, iar apoi să le închidă. Dar acum, cum nu mai sunt prea mulţi clopotari, nimeni nu mai merge să tragă clapetele, aşa că a trebuit să gândesc ca aceste clapete să rămână în poziţia în care sunetul să iasă spre sat, fără interferenţe”, a arătat Petruţ Chitrteş.

Meşterul spune că unii au pus geamuri de sticlă la turnul cu clopot, dar atunci sunetul se opreşte, nu se mai propagă spre sat, iar efectul vindecător al sunetului clopotelor nu se mai simte.

„Prin această poziţie înclinată înspre pământ, nici nu plouă în turnul bisericii. Ferestrele de biserică trebuie făcute din lemn de rezistenţă, eu le fac din stejar, astfel încât să reziste şi 100 de ani. Acum, la Dileu Vechi se schimbă acea ramă după 100 de ani. Aşa că nu poţi să o faci din brad, pentru că nu ţine mai mult de 10-15 ani maximum. Nu e uşor să dai înclinaţia aceasta la clapete, fiindcă, fiind fixe, trebuie să îţi formezi un unghi în care să le fixezi, astfel încât să nu blocheze sunetul clopotelor. Sunetul pe care îl scoate clopotul depinde foarte mult de numărul de clapete pe care le are fereastra de turn, dar şi de distanţa dintre cele. Am făcut pentru mai multe biserici. Fireşte că nimeni nu este în Ardeal care să mai facă aşa ceva. Aşa că am primit, de la fostul preşedinte al Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, diploma ‘Sigiliul de Aur al Transilvaniei’ „, a spus cu mândrie Petruţ Chirteş.

În timp ce analizăm ferestrele de turn, pe uşa atelierului a intrat chiar preotul Dan Căciulă, paroh de doi ani şi jumătate la Dileu Vechi şi Vaideu (comuna Ogra), venit special să ridice lucrările.

„Ferestrele bisericii din Dileu Vechi erau şubrede şi putrezite şi am hotărât, împreună cu Consiliul Parohial, că ar fi bine să le schimbăm, împreună cu uşa de la intrare. O uşă pe care a lucrat-o tot domnul meşter Chirteş Petruţ cu atâta râvnă şi ardoare, aş putea spune. Şi pe lângă uşa respectivă, pe care a montat-o de aproape o lună, azi m-a anunţat că sunt gata şi ferestrele de la turnul bisericii din Dileu Vechi. Trei dintre ferestre sunt fixe şi una cu deschidere. Iniţial, ferestrele care erau la turn erau cu deschidere dublă şi erau prevăzute şi cu sticlă. Asta însemna că în momentul în care clopotele bat, sunetul nu are ieşire în exterior şi trebuiau deschise toate ferestrele pentru ca sunetul clopotului să ajungă în tot satul. Aşa că am hotărât că nu avem nevoie de geamuri de sticlă la nivelul turnului, ci mai mult de aceste zăbrele cu o anumită înclinaţie, astfel ca sunetul să se propage în tot satul”, a declarat preotul Dan Căciulă.

Biserica din Dileu Vechi, pentru care erau cele patru ferestre de turn, a fost ridicată în 1985 pe structura şi din elementele salvate de la o biserică mai veche ce fusese afectată de un incendiu.

Dincolo de munca istovitoare din atelier, Petruţ Chirteş este şi un pasionat colecţionar de frumos. A salvat de la degradare o colecţie impresionantă de cămăşi şi costume populare vechi de pe Valea Gurghiului şi, alături de grupul folcloric local, a înfiinţat un mic muzeu al satului.

Generos cu darul său, el îşi petrece timpul liber fie ca voluntar la biblioteca din Ibăneşti, fie la şezătorile de la Muzeul Etnografic „Anton Badea” din Reghin, învăţându-i pe copii cum să cioplească lemnul sau cum să făurească mărţişoare tradiţionale pe monedă găurită.

Ca o curiozitate, comuna Ibăneşti se poate mândri cu o situaţie unică în România: are două Tezaure Umane Vii.

În aceeaşi comunitate trăieşte şi Dumitru Suceava, cunoscut de toată lumea ca „Mitică de la Moară”, care a restaurat complet o moară acţionată de apă şi o vâltoare tradiţională în propria curte.

Instalaţiile tehnice ţărăneşti au devenit o veritabilă atracţie turistică, iar efortul său a fost răsplătit, la rândul lui, de Comisia Naţională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial din cadrul Ministerului Culturii, cu titlul de Tezaur Uman Viu.

Oamenii din Ibăneşti sunt foarte mândri de recunoaşterea primită de cei doi consăteni de-ai lor, arătând că aici trecutul nu se uită, ci „se ciopleşte în stejar, se spală la vâltoare şi se propagă liber, prin ferestrele de turn, odată cu sunetul curat al clopotelor”. AGERPRES